Tot ce era culme in tara asta era sortit, de undeva de departe, retezarii si asa a devenit tara noastra târâtoare... Ne târâm. Ne târâm si nu stim cui sa plăcem mai mult... Din solul acesta foarte bogat, la propriu – ca se spunea ca tara aceasta este Gradina Maicii Domnului – a ajuns sa fie o jale, nu se mai cultiva decat munti de gunoaie; si asa este oglindirea oarecare a sufletului nostru care a ajuns sa nu mai fie luminata de soare, decat pe niste dureri, de niste suferinte, de niste lucruri pe care vrem sa le uitam… Un tineret care se zbuciuma ca sa uite si ca sa nu se lipeasca nimic de el…
Era nemeritata viata paradisiaca din copilarie...
Eu nu am fost de fata cand tata suferea, dar am fost de fata cand acest om, de o curatenie sufleteasca deosebita (sotul ei – n.n.), a suferit atata si atunci am avut eu revolta aceea mare… Atunci am avut un mare moment de mare, mare zguduire sufleteasca si m-am agatat. Tin minte ca era o imagine, cand eram mica, o stanca, o mare furtunoasa si o biata femeie care se agata de stanca asta. Va dati seama ce valuri luptau sa o dea jos de acolo. Ei, aceasta imagine din copilaria mea, simbolizeaza oarecum toata viata asta prin care trecem si prin care avem atatea smulgeri de la credinta in Dumnezeu si credinta in Dumnezeu ar trebui sa fie cea a copiilor, cea curata, cea senina si desavarsita, a oamenilor simpli care nu isi pun atatea probleme si nu isi inchipuie ca stiu atatea lucruri, si ca fac si dreg si invartesc lumea pe degete si schimba mentalitati si cu un buton rastoarna constiinte. Nu. Este smerenia. Ne lipseste smerenia care ne apropie mult mai mult de Dumnezeu si pe care tata o avea, in toata splendoarea inteligentei lui. Poate ca asta era cununa lui…
(Mariuca Vulcanescu-fiica fericitului martir Mircea Vulcanescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu