O parte din calendarul după care îşi desfăşoară viaţa şi munca poporul român, numit „calendar popular” (alcătuit de popor) este în deplină concordanţă cu cel bisericesc, adoptat de toţi creştinii şi care este rezultatul unor serioase şi îndelungate calcule astronomice. Şi calendarul popular păstrează împărţirea anului în patru anotimpuri şi douăsprezece luni, doar că lunile au alte denumiri semnificative.
IANUARIE se numeşte GHENARIE sau GERAR, deoarece în această lună erau cele mai mari geruri, începând cu „gerul Bobotezei” (când strămoşii noştri au conceput acest calendar, clima nu suferise atâtea modificări din cauza „progresului“ actual).
FEBRUARIE este numit FĂURAR sau FAUR, fiind mare meşter în a făuri poduri de gheaţă peste ape „fără fier şi fără cuie” şi „croieşte-aşa deodată pod întreg dintr-o bucată”.
MARTIE e MĂRŢIŞOR, e începutul unei noi vieţi, e bucuria învierii naturii. Se poartă mărţişoare (obicei latin): un fir de aţă roşie ce înseamnă sânge, viaţă, împletit cu altul alb ce semnifică puritatea, curăţenia. Pe vremea romanilor, începutul anului se serba la 1 martie. Însuşi împăratul ieşea pe câmp şi trăgea o brazdă de arătură. De aceea, la Anul Nou (deşi nu mai este la 1 martie) se umblă cu „pluguşorul” în care se vorbeşte de „bădica Traian”, primul plugar al împărăţiei, marele făcător de pâine.
APRILIE este PRIER, denumire ce pare că vine de la cuvântul „prim” adică prima lună în care se încep muncile la câmp, care cer mai multă grabă.
MAI e luna florilor, adică FLORAR. Ea vine cu bogăţia de flori pe câmp, pe dealuri, în grădini, în livezi.
În IUNIE se coc cireşele, deci e CIREŞAR.
IULIE este aşteptat cu călduri mari, dogoritoare, de cuptor, de aceea i se spune CUPTOR.
AUGUST e luna când încep să se coacă fructele şi strugurii, din care gustăm, de aceea se şi numeşte GUSTAR.
Lui SEPTEMBRIE printr-o asociere necunoscută i se spune RĂPCIUNE.
În OCTOMBRIE încep sa cadă primele brume uşoare, deci e BRUMĂREL.
NOIEMBRIE e toiul brumelor – BRUMAR.
Luna DECEMBRIE începe imediat după ziua Sfântului Andrei şi este închinata acestuia: Andrei – UNDREA. Ştim din strămoşi că Apostolul Andrei ne-a adus în părţile noastre învăţătura mântuitoare a lui Hristos Domnul. Tot el ne apără de duhurile rele, ale necredinţei – de aici obiceiul cu usturoiul şi unsul uşilor şi ferestrelor, pentru a nu putea intra duhurile rele în casă.
Sfinţii Gheorghe şi Dumitru împart anul în două părţi egale, fiecare cu specificul muncii ţăranului. În noaptea de Sfântul Gheorghe „înfloresc nucii”. La câmp, încep pregătirile pentru „prăşitoare” fie semănate, fie răsădite. La oierit, se înţarcă mieii şi se începe pregătitul caşului şi urdei. Urmează toiul treburilor: răsădit, prăşit, apoi secerat, treierat, strâns fânul, recoltat… şi se ajunge la Sfântul Dumitru, încheindu-se această jumătate a anului.
Acum încep treburile de iarnă: depozitarea alimentelor, procurarea şi tăierea lemnelor pentru foc, repararea uneltelor etc.
În noaptea de Sfântul Dumitru, în unele locuri (ex: Mănăstirea Caşin) se fac focuri, iar invitaţiile se fac prin strigate, pe uliţi: „Hai la focul lui Sânedru!” Se adună lemne, se cântă, se joacă, se mănâncă mere, nuci, cartofi copţi. Este sărbătoarea de mulţumire adusă pământului pentru bogăţiile cu care a încheiat muncile de vară.
Şi celelalte sărbători au semnificaţiile lor ce se evidenţiază prin diferite obiceiuri, din care vom da câteva exemple.
La 1 faur (februarie), de Sfântul Trifon – ocrotitorul lucrătorilor de pământ – se stropesc cu aghiasmă grădinile, viile, ogoarele, livezile.
În sâmbăta „lăsatului sec de carne” sunt „moşii de iarnă”, când se dă de pomană de sufletele moşilor şi strămoşilor trecuţi în veşnicie. În nordul Transilvaniei sunt biserici unde există câte o masă mare de piatră în curte unde credincioşii aduc de mâncare şi se ospătează simbolic şi împreună cu cei trecuţi în viaţa veşnică. Prin aceasta se demonstrează credinţa neştirbită în nemurirea sufletului şi se păstrează legătura ancestrală cu străbunii.
La 9 martie, ziua celor patruzeci de mucenici, este evidenţiată cu acei colăcei fierţi sau copţi, în formă de 8 (sfinţişori), unşi cu miere şi nucă pisată, ce ne amintesc de martirii ucişi prin îngheţare în râu.
Vin apoi Sfintele Paşti cu nelipsiţii cozonaci, pască şi ouă roşii, în amintirea ouălor de la crucea Mântuitorului, înroşite de sângele Lui. Creştinii aduc la biserică, spre sfinţire, cele specifice acestor sărbători, dar şi diverse alte alimente şi seminţe, pentru sfinţirea celor ce vor gusta, dar şi pentru rodirea celor semănate. În părţile de sud ale ţării – Dobrogea – la o săptămână după Paşti este „Pastile blajinilor” (ale celor blânzi, adormiţi), când se face pomenire pentru cei adormiţi şi toţi creştinii se adună cu mâncare la cimitir şi iau masa „împreună cu cei răposaţi”.
De Înălţare iarăşi se exprimă dragostea pentru cei adormiţi întru Domnul; se fac pomeniri pentru eroii neamului. În ajunul Rusaliilor este, din nou, pomenirea morţilor – „moşii de vară”. La Rusalii (Rosalia – la romani) se sfinţesc ramuri de tei (la Florii – salcie), împodobindu-se casele spre a fi ferite de duhurile rele şi apărate de Duhul Sfânt.
Aceste ramuri se păstrează în timpul anului, la icoană, fiind vindecătoare de boli. Tot la fel sunt considerate prunele sfinţite la „Ziua Crucii” (14 septembrie).
Sărbătorile creştine au pătruns adânc în sufletul, conştiinţa şi fiinţa românilor; de aceea, în calendarul vieţii zilnice, adeseori nu se folosesc cifre şi date abstracte care nu spun nimic, ci nume de sfinţi sau sărbători mereu vii în conştiinţă. Importanţa unei zile este dată, deci, de sfântul sau sărbătoarea prăznuită în ea (Sfântul Mucenic Foca, Sfântul Pantelimon, Ignatul, Sânpetru, Sântilie etc.)
Justeţea acestui calendar dovedeşte spiritualitatea şi superioritatea gândirii româneşti încă din cele mai vechi timpuri, căci poporul a împletit zilele de sărbătoare cu cele de muncă, dovedind multe cunoştinţe şi din vieţile sfinţilor.
Acest calendar legat de viaţa de zi cu zi a românului, s-a păstrat, prin tradiţie, din generaţie în generaţie, consolidând spiritualitatea noastră specifică şi întărind credinţa strămoşească a creştinismului ortodox, de autentică origine apostolică.
Prof. Laetiţia LEONTE
Sursa: Flamura Verde
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu